To QD-OLED, or not to QD-OLED

Asa cum v-am mai povestit, display-urile de tip LCD si-au facut pentru prima oara aparitia in segmentul consumer in anii 80, ramanand insa multa vreme apanajul notebook-urilor, datorita performantei scazute prin comparatie cu un display CRT, respectiv pretului prohibitiv. La mijlocul anilor 90 au inceput sa apara si primele variante comerciale pentru monitoare TFT-LCD dedicate desktop-urilor, iar anul 2003 a fost primul an in care monitoarele de acest gen intreceau clasicele monitoare CRT din punct de vedere al vanzarilor.

Ei bine, in ultimii 20 de ani am asistat la o concurenta acerba intre mai multe tipuri de panouri (TN, IPS sau VA), competitie castigata de tehnologia IPS in cazul monitoarelor cu pretentii, respectiv VA, in cazul produselor ceva mai accesibile. Asta daca ne referim la monitoarele desktop… pentru ca de-a lungul timpului tehnologia AMOLED s-a impus fara drept de apel in cazul smartphone-urilor, iar in ultimii ani asistam la un adevarat asalt al panourilor OLED si in cazul notebook-urilor, respectiv al monitoarelor desktop.

Si daca in cazul display-urilor de smartphone accentul a fost pus pe rata de refresh variabila, care are un impact major asupra autonomiei, luand astfel nastere panourile LTPO AMOLED pe care le vedem pe smartphone-urile varf de gama de cativa ani, in cazul televizoarelor si al monitoarelor accentul a fost pus pe reproducerea culorilor, durata de viata a panoului si rata de refresh la rezolutii ridicate, producatorii de panouri alocand resurse considerabile pentru a studia diverse materiale foto-sensibile si diverse combinatii intre tehnologii, pentru a atinge performante cat mai ridicate.

Astfel, in 2002 vedea lumina zilei primul prototip pentru un televizor OLED, iar 20 ani mai tarziu isi facea aparitia primul televizor care utiliza tehnologia QD-OLED (Quantum dot – Organic light-emitting diode), aceasta tehnologie ajungand in acelasi an si pe monitoarele desktop. De altfel, am si testat in acelasi an primul monitor de gaming QD-OLED de pe piata, mai precis Alienware AW3423DW.

Fata de panourile LCD traditionale, ba chiar si fata de panourile White OLED, panourile QD-OLED combina mai multe tehnologii, simplificand destul de mult modul in care imaginea este generata si afisata, avand o serie de avantaje importante. Astfel, in acest caz discutam atat despre contrast absolut, specific panourilor OLED, dar si despre luminozitate ridicata. Pentru ca daca un panou QD-OLED poate atinge o intensitate de 250 cd/m2 pe toata suprafata ecranului, aceasta valoare poate creste pana la 500 cd/m2 pentru o portiune de 10% din suprafata ecranului, respectiv pana la 1000 cd/m2 daca discutam despre o portiune mai mica de 3%.

De asemenea, panourile QD-OLED au un timp de raspuns extrem de scazut (0.03ms GTG), mai mic decat in cazul oricarui alt tip de panou la aceeasi rata de refresh, iar datorita modului in care imaginea este afisata, timpul de raspuns nu depinde de rata de refresh, la fel ca in cazul modelelor IPS, de exemplu. De asemenea, input lag-ul este la randul sau extrem de redus (~0.5ms), iar reproducerea culorilor este la randul sau excelenta, panourile din cea de-a 3-a generatie QD-OLED de la Samsung laudandu-se cu peste 99% acoperire a spatiului de culoare DCI-P3.

Nu in ultimul rand, panourile QD-OLED permit utilizarea unei rate de refresh ridicate (240Hz) in rezolutii mari (4K), ceea ce este mai greu de realizat in cazul panourilor traditionale. Exista insa si dezavantaje, cum ar fi degradarea performantei in timp, mai precis procesul de burn-in pe care toti producatorii incearca sa il evite prin diverse metode.