.

Metodologie

Overclocking-ul memoriilor pe platforma Intel Core i7

.

De data aceasta vom face si putina teorie in cadrul unui test de memorii. Nu va temeti, nu este vorba despre ceva neplacut si criptic. Vom vorbi putin despre modul in care se overclockeaza memoriile TriChannel, despre limitarile si dependentele caracteristice ansamblului procesor / placa de baza / kit de memorii in cazul platformei Intel Core i7. Frecventa maxima care poate fi atinsa pentru memoria RAM a fost limitata intotdeuna si de alti factori in afara de potentialul de overclocking al kitului de memorie testat, iar acest lucru se intampla si in cazul platformelor Nehalem. Astfel, controller-ul de memorie joaca un rol crucial in atingerea unor frecvente cat mai ridicate. In cazul platformei Intel Core i7, vorbim despre controller de memorie integrat in procesor, deci potentialul de overclocking al unui kit de memorii depinde si de exemplarul de procesor folosit. Situatia nu este tocmai noua, unii dintre voi isi amintesc cu siguranta de modul diferit in care se overclock-au memoriile in functie de procesorul folosit pe platforma 939, de la AMD. Nu vom intra in detalii legate de arhitectura Core i7, pentru a intelege mai bine cele ce urmeaza va recomand sa urmariti articolul colegului meu Razvan, Intel Core i7 – Nehalem sub miscroscop. Strict legat de overclocking-ul memoriilor, in cazul Core i7, principalul factor care ne intereseaza este frecventa Uncore, adica frecventa controller-ului de memorie integrat. Aceasta frecventa trebuie sa aiba intotdeuna o valoare cel putin dubla fata de frecventa memoriei (de exemplu DDR3 2000 implica o frecventa de minim 4000MHz pentru Uncore). In functie de exemplarul de procesor testat, dar si de placa de baza folosita, Uncore-ul poate atinge frecvente cuprinse intre 4000 si 4400MHz, folosind raciri conventionale. Evident, pot exista exemplare mai slabe sau exemplare mai bune, dar in general majoritatea procesoarelor din familia i7 se plafoneaza in jurul acestor valori. Utilizand o aritmetica simpla, putem observa foarte usor faptul ca frecventa maxima care poate fi atinsa pentru memorii se situeaza undeva in plaja cuprinsa inte DDR3 2000 si DDR3 2200. Acest lucru nu ridica mari probleme in cazul kiturilor normale, care nu pot atinge asemenea frecvente, insa poate reprezenta o piedica in calea evaluarii corecte a unui kit de memorii care este capabil de frecvente mai mari. Din fericire, Uncore-ul scaleaza cu temperatura, si astfel putem creste frecventa controller-ului de memorie cu cat scadem temperatura procesorului. Din experienta proprie, pe exemplarele pe care le-am testat, pot spune ca am atins frecvente de ~4800MHz folosind raciri cu schimbare de faza (single-stage), capabile sa mentina temperatura procesorului undeva intre -20 si -40 oC. Mai mult decat atat, folosind azot lichid, am reusit sa obtin cu i920 revizia D0 o frecventa Uncore de 5400MHz. Asadar, folosind racirea potrivita pentru procesor, putem creste frecventa Uncore-ului indeajuns de mult incat sa nu limitam frecventa maxima de care este capabil kitul de memorii testat. Evident, frecventa Uncore, la fel ca si BCLK-ul, depinde si de anumiti factori specifici placii de baza, fie ca vorbim despre factori constructivi (elemente fizice), fie ca vorbim despre anumite setari in BIOS. Din acest motiv, acelasi procesor se va comporta diferit in functie de placa de baza folosita. Ca regula generala, placile care au dificultati in a depasi 222MHz BCLK, vor limita frecventa maxima pe care o poate atinge controller-ul de memorie. De aceea, pentru a putea testa cat mai riguros un kit de memorii TriChannel, trebuie sa folosim un procesor cu un controller de memorie integrat cat mai capabil, precum si o placa de baza care sa permita atingerea unor frecvente cat mai mari pentru acesta.

In aceste conditii, este usor de inteles de ce o serie intreaga de voltaje contribuie la supratactarea cu succes a unui kit de memorii. Evident, cel mai important este voltajul aplicat memoriei in sine, vDDR. Dupa cum stim, producatorii de placi de baza, precum si Intel, recomanda limitarea acestui voltaj in jurul valorii de 1.65v. Multi utilizatori s-au speriat de aceasta limitare, fiind convinsi ca isi vor deteriora iremediabil procesorul daca vor creste voltajul dincolo de aceasta valoare. Din fericire, ultimele 9 luni de teste au fost destul de elocvente in legatura cu acest subiect si am putut trage o serie de concluzii legate de posibilitatea folosirii in siguranta a unor voltaje care depasesc limita recomandata de producator. Aceasta este aplicabila in cazul folosirii unui voltaj vQPI standard, mai precis 1.25v. Acest voltaj este aplicat controller-ului de memorie si se recomanda pastrarea unei anumite diferente intre valoarea sa si voltajul aplicat memoriilor (sau mai bine zis, este recomandabil ca diferenta dintre aceste doua voltaje sa nu fie prea mare). In functie de componentele folosite, aceasta diferenta poate varia (cu aproximatie) intre 0 si 0.4v. Desigur, 0.4v este diferenta standard intre cele doua voltaje (vDDR 1.65v, vQPi 1.25v) si poate fi pastrata cu usurinta in momentul unor sesiuni de overclocking mai intense (de exemplu vDDR 1.95v si vQPI 1.55v sunt valori atinse frecvent). Va puteti intreba cu siguranta cand putem vorbi despre setarea aceleiasi valori atat pentru vQPI cat si pentru vDDR. Ei bine, cazurile acestea nu sunt rare absolut deloc, ba din contra, sunt foarte des intalnite. Chip-urile de genul Elpida Hyper, sau chip-urile binnuite foarte atent pentru kiturile care functioneaza la frecvente foarte ridicate din fabrica (DDR3 2000) nu au nevoie de mai mult de 1.65v pentru a atinge aceste frecvente. Problema apare in cazul controller-ului de memorie, care trebuie sa functioneze la o frecventa destul de ridicata. Pentru a atinge frecvente crescute in conditii de stabilitate maxima, voltajul aplicat controller-ului de memorie trebuie crescut intr-o anumita masura (in functie de exemplarul de procesor folosit). Cum producatorii de memorii nu au cum sa stie ce procesor foloseste un potential client al unui asemenea kit de memorii, acestia isi iau toate precautiile necesare pentru a asigura o compatibilitate cat mai buna cu majoritatea exemplarelor de procesoare Intel Core i7, indiferent de cat de overclockabil sau lenes este controller-ul integrat. Astfel, acestia programeaza in profilul XMS al memoriilor setarea unor valori destul de ridicate pentru vQPI. De exemplu, in functie de model,in momentul incarcarii profilului XMS pentru DDR3 2000, kiturile produse de Kingston seteaza pentru vQPI o valoare cuprinsa intre 1.65 si 1.7v , in timp ce modelele produse de Corsair seteaza o valoare cuprinsa intre 1.6, respectiv 1.65v. Evident, fiecare dintre noi poate descoperi acasa care este voltajul de care are nevoie propriul procesor pentru a permite obtinerea unor frecvente considerabile pentru kitul de memorii folosit, si de cele mai multe ori acest voltaj va lua o valoarea considerabil mai mica fata de valoarea setata in profilele XMS ale kiturilor de memorie DDR3 2000.

Acum, retinand datele expuse pe aceasta pagina, sa mergem mai departe si sa aruncam un ochi asupra platformei de teste folosite pentru acest articol.